Site-ul SIPHD.RO utilizează cookie-uri.
Puteți consulta politica de confidențialitate.
Continuând navigarea pe site vă declarați acordul dumneavoastră.

De acord
Log in Autentificare   Sign up Înregistrare
SINDICATUL
ÎNVĂŢĂMÂNT
PREUNIVERSITAR
JUDEŢUL HUNEDOARA
S.I.P. Hunedoara Aveţi nevoie de Adobe Flash Player.
Ştiri foarte importante .:. Un altfel de drept la replică .:.
Sindicatul eşti tu!     Un sindicat este puternic şi eficient atât cât membrii săi îl fac.     Fiecare din noi face sindicatul să fie ceea ce este!


Sindromul Șincai. Despre ireparabila ruptură mentală dintre profesori și elevi
02.03.2015

Scandalul de la Liceul ,,Gheorghe Șincai'' din Cluj – soldat cu decizia ca doi elevi olimpici să fie transferați disciplinar la alte școli, iar alți 59 să fie mustrați în scris, tuturor urmând să li se scadă nota la purtare – m-a convins să scriu despre o temă pe care am tot amânat-o: statutul social al profesorilor și ireparabila ruptură de paradigmă dintre ei și elevi.

Povestea, pe scurt, e așa: sute de elevi de la Șincai, liceu cu profil și tradiție umaniste, aveau pe Facebook un grup privat unde făceau mișto de mai toți profesorii. Cum era de așteptat pentru niște adolescenți, uneori s-a sărit calul și s-a ajuns la batjocură, inclusiv cu tentă sexuală, precum și la presupuse relații extraconjugale ale adulților. Versiunea oficială e că profesorii au aflat ce se discută în grup după ce unii dintre ei și-au creat identități false pentru a fi cooptați (ceea ce e posibil numai cu invitație din partea unui membru). Chiar și dacă ar fi așa, asta nu face decât să spună, voalat, că măcar un elev din grup a vorbit, intenționat sau nu, și de acolo s-a rostogolit bolovanul.

Problema de fond, însă, nu e că elevii îi ironizează pe profesori – asta se întâmplă de când lumea și nu se va schimba vreodat㠖 și nici că făptașii au fost sancționați. În paranteză fie spus, ei meritau să fie pedepsiți mai degrabă pentru lipsa de umor, uimitoare la vârsta adolescenței, căci poantele de pe acele cartoane sunt, cu îngăduință, foarte slabe. Problema de fond este îndepărtarea mentală a cadrelor didactice de elevi, ceea ce determină generalizarea lipsei de respect față de acești adulți de la care așteptăm să fie mentori pentru copiii noștri.

Dacă vă închipuiți că acest text se vrea o critică la adresa profesorilor, atunci e mai bine să vă opriți aici cu cititul. Această categorie, în special cei care predau în școli și licee, a ajuns segmentul de Românie caracterizat de cea mai adâncă discrepanță între misiunea socială care i se atribuie și nivelul de respect care i se acordă, între importanță și relevanță, între cum ni-i dorim și cum ne purtăm cu ei.

Vina, mai întâi, aparține clasei politice și statului. După 25 de ani de la schimbarea de regim, acești oameni, care petrec uneori mai mult timp cu copiii noștri decât noi înșine, sunt, cu excepții salvatoare, un grup împânzit de o frustrare imensă, care le întunecă fiecare zi de la clasă. Din cauza salariilor mizerabile, care-i mențin într-o tensiune permanentă și într-o chestionare continuă a propriilor vieți, profesorii nu au cum să ațâțe pasiunea și talentul copiilor, ci le stârnesc tot mai mult disprețul și chiar repulsia față de materii. În loc să fie priviți cu admirație, sunt ascultați din obligație. În locul lui ,,dom’ profesor'' s-a instalat ,,mă disperă profu''.

Vina, mai apoi, ne aparține – într-o măsură mult mai mare decât suntem dispuși să recunoaștem – nouă, părinților. Mai ales celor care trăiesc în orașe mari și care câștigă semnificativ mai bine decât profesorii copiilor lor. Ajutați de legile care au diminuat autoritatea omului de la catedră, potrivit unor tipare moderne precum ,,să nu deranjăm copilul cu vreo petală'' sau ,,cum să ierarhizăm, dacă se supără copilul? '', părinții au preluat puterea și în școli, nu doar acasă, punând presiune suplimentară, în special prin mijloace bănești, pe anemica autonomie didactică.

Așa s-a ajuns ca părinți cu dare de mână să ceară socoteală pentru note mici, umilindu-i pe cei cărora, simultan, le cer să le călăuzească odraslele, inclusiv din punct de vedere etic. Tot așa s-a ajuns la aberații precum cadourile exorbitante oferite încă din ciclul primar (ce ziceți despre automobil dăruit doamnei învățătoare la sfârșitul clasei a IV-a?) sau sumele plătite directorilor pentru a delega un profesor mai acătării la clasa indicată.

Nu-i vorbă, nici profesorii nu sunt uși de biserică în această ecuație. Corupția nu înseamnă doar mituitor, ci și mituit. Care mituit se transformă treptat, după înșurubarea în sistem, în pretinzător. Însă această cangrenă e tot rezultatul veniturilor mici și al decalajului crescând dintre fițele elevilor – telefoane mobile, haine de firmă, excursii scumpe – și strânsul din pungă (și nu numai) la care sunt nevoiți să recurgă profesorii pentru a supraviețui.

Ajungem și la problema de fond, așa cum am enunțat-o mai sus. Batjocoriți financiar de către stat și transformați într-un soi de ,,asistați social'' ai părinților mai bogați, dascălii s-au refugiat într-o mentalitate pe care obișnuiesc s-o denumesc ,,anii ’80 ''. Acolo, în anii ’80, e izvorul mental și modelul lor sentimental. De acolo și de atunci provin clișeele și rutina lor, predate și perpetuate în cancelarii.

Indiferent de vârst㠖 de la absolvenți abia intrați în pâine până la veteranii care se apropie de pensie -, profesorii României își transmit un stil și un limbaj care-i cramponează în niște fictivi ani ’80, simbol al unei rigidități pe care ei o consideră respect și al unei distanțe între catedră și bancă pe care ei o percep ca indispensabilă transmiterii de cunoștințe.

E suficient să le asculți discursurile din 15 septembrie – când ne adunăm cu toții, ,,ca la fiecare început de toamnă, la sunetul primului clopoțel'', sau din ultima zi de școal㠖 când ,,a mai trecut un an plin de realizări pentru copiii noștri minunați''. E suficient să observi ce propun când sunt lăsați să improvizeze, de exemplu când vine vorba despre ,,Săptămâna altfel'': excursii prin țară, la aceleași și aceleași destinații, sau vizite plictisitoare la cine știe ce muzee locale. E suficient să te gândești că, în epoca Internetului, copiii continuă să învețe traforaj sau că ,,proiect pentru acasă'' înseamnă, adeseori, un carton mare unde ei transcriu de pe wikipedia niște citate nemestecate și pe care lipesc niște poze scoase de părinți la imprimantă.

Și-atunci, dacă, încă din școală, copiii învață că o lucrare care ar trebui să se evidențieze prin originalitate presupune să preiei fără discernământ și fără a fi pedepsit, de ce ne mai mirăm că în facultate își clonează testele sau că, ulterior, nu găsesc nimic revoltător în a-și cumpăra doctoratul? Cine îi corupe încă din ciclul primar și apoi le reproșează că devin slujbași dispuși la compromis? Cine nu e vinovat din triada autorități – părinți – profesori?

Falia care definește astăzi relația subtilă dintre dorințele elevilor și oferta profesorilor va marca România pentru câteva decenii. În fiecare dimineață, copiii noștri așteaptă un miracol, să fie vrăjiți și să se poată dezvălui, de la niște oameni care fie nu au fost buni pentru o companie privată, și-atunci au naufragiat în învățământ, fie s-au iluzionat că vor răsturna munții sistemului și, încet-încet, promoție după promoție, s-au văzut obligați să se adapteze și să renunțe la idealurile din studenție.

Într-o lume dominată de creativitate, de fragmente uimitoare și de exemple care te îndeamnă să cercetezi continuu șansa de a-ți crește și ție aripi, copiii noștri se lovesc zilnic de oboseala explicabilă și de durerea nemărturisită a unor oameni care au rămas cu mintea într-o vreme când ei sau predecesorii lor erau așezați pe un piedestal binemeritat.

Anii 2000 sunt un tărâm în care profesorii noștri n-au pășit decât pe alocuri, individual; fiecare exemplu de acest fel devine cunoscut imediat, ca o excepție tristă. Între ei și ucenicii lor stau ani întregi de tehnologie (ne)înțeleasă, cărțile pe care unii le-au citit înfometați, dar care celorlalți nu le trezesc niciun fior, filmele spectaculoase pe care cei mari nu-și permit să le vadă, dar în care cei mici își proiectează maturitatea, discuțiile nepurtate și mărturisirile pe care nu și le mai fac reciproc, de teamă că vor fi interpretați greșit.

Aceasta e o ruptură care nu mai poate fi vindecată nici măcar prin triplarea salariilor profesorilor. Lumile s-au despărțit, iar ceea ce se petrece în școlile românești este un eșec național care nu poate fi compensat decât printr-o reformă-cutremur: întregul învățământ trebuie să fie transportat nu doar în prezent, ci, mult mai bine, într-un viitor întrezărit, care va fi mai provocator decât ne închipuim, mai luxuriant decât totalitatea aplicațiilor și gadgeturilor, un viitor pe cât de amenințător și nedrept, pe atât de obsedat să extragă visul din mintea fiecărui copil și, apoi, fie să i-l fure, fie să se lase condus de el.

(Articol preluat de pe site-ul http://mihneamaruta.ro/. Articolul a fost publicat în data de vineri, 27 februarie 2015 și se găsește în categoria ,,Copii și părinți, România'')




Prima pagină| Ştiri| Revista presei| Presa despre noi| Buletin informativ / Informări| Puncte de vedere| Documente MEN, ISJ, CCD...| Despre noi| Informaţii utile| Legislaţie| Consultaţii juridice| Procese| Turism| C.A.R.| Contact| Legături utile| Dialog social şi advocacy| Forumul S.I.P. Hunedoara| Membri de sindicat| Concurs de fotografii| Galerie Foto| Căutare articole| Zile libere| Flux de ştiri RSS| English Summary| Webmaster| Harta site-ului| Cookie
© 2002-2015 S.I.P. Hunedoara. Toate drepturile rezervate.
Rezoluţia recomandată: 1024x768.
Au fost 4154277 vizite, începând din 14.10.2011.


SIP Hunedoara